Prefață
Am citit această carte pe nerăsuflate și pe ascuns imediat după apariție, când tata a adus acasă vreo trei sau patru exemplare din care, în urma insistențelor prietenilor și rudelor, nu au mai rămas în bibliotecă decât vreo două. Unul dintre acestea îl legase el, special, în niște coperți de carton lucios și pe acesta l-am avut multă vreme în biblioteca mea personală, până când, în urmă cu câțiva ani a dispărut fără urmă…
Am citit-o pe ascuns, pentru că aveam doar opt ani și jumătate și mi s-a spus că nu este pentru mine. De parcă a văzut cineva un copil care să nu facă ceea ce i se interzice! Mai ales când e vorba de citit, pentru un copil care și-a început lecturile, de îndată ce a învățat alfabetul, nu cu basmele lui Ispirescu, Creangă sau Slavici – pe care le povesteau la orele de lectură colegii și colegele de clasă – ci cu Dumas (Cei trei muschetari) și apoi cu Winetou al lui Karl May.
Ei bine, nu mai țin minte ce am înțeles la vârsta aceea din carte… Probabil nu mare lucru. Că a început cu o poveste de dragoste? Probabil.
Am recitit-o mai târziu și mi-a plăcut.
Acum, reeditând-o, îmi dau seama că am cunoscut o mulțime de oameni care vorbeau așa, că am fost prin unele din locurile descrise în carte, care nu mai există, în timp ce pe altele le-am ratat (nici ele nu mai există).
Este o poveste despre oameni, obiceiuri și mai ales despre o „orânduire” apusă, definitiv, chiar dacă mai sunt nostalgici, care încă plâng după ea. Momentul poveștii este cel al scurtei destinderi de la sfârșitul anilor ’60, perioada poate cea mai frumoasă a României comuniste, când se trăia relativ bine și fără lipsuri majore. Din păcate, acea perioadă relativ scurtă, de bunăstare relativă și relaxare, am prins-o doar în copilărie. Când am crescut și am devenit cu adevărat conștient de ceea ce se întâmpla în jur, la sfârșitul anilor ’70 și începutul deceniului 9, lucrurile se schimbaseră. Reapăruseră cotele și cartelele, de parcă eram la sfârșitul războiului, cărțile bune se dădeau la pachet cu cele pe care nu le voia nimeni, televiziunea avea doar două ore de emisie pe zi și alea mai mult de jumătate despre tovarășul și tovarășa Ceaușescu, meciurile le vedeam mai mult pe la bulgari, noi ăștia din sud, și doar bancurile politice ne mai ajutau să ne păstrăm zâmbetul.
Este o carte fără prea mare legătură cu politica partidului, chiar dacă unele dialoguri se poartă pe asemenea teme…
Dar nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii! Așa că revin la sfârșit…
Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar cea electronică aici.
