Blog

În primele episoade referitoare la perioada șederii mele în Franța am mai vorbit despre Traian. El era unul dintre cei doi colegi de la institut care plecaseră cu o lună și jumătate înaintea noastră, iar în Franța urmau, în cadrul aceleiași tip de bursă, un curs postuniversitar de exploatare eficientă a carierelor la Institutul de Mine din Paris.

Traian era ca și mine inginer chimist, dar cu 10 ani mai mare, acești ani traducându-se și printr-o mai mare experiență în tehnologia cimentului. Majoritatea măsurătorilor și calculelor pe care le făceam noi, când aveam o misiune într-o fabrică, care pentru mine erau complet noi (chiar dacă învățasem despre ele în facultate nu le realizasem niciodată în practică), el le realizase de nenumărate ori în fabricile din țară, poate cu aparate ceva mai rudimentare și, eventual, mai puțin precise, dar bazate pe aceleași principii.

Cam la o săptămână după mutarea noastră în noile birouri de la etajul unu, am aflat că își termina cursurile la Paris și că restul de șase luni cât mai rămânea în Franța va veni să lucreze în departamentul nostru. Și pentru că biroul meu și al lui Alfred era singurul suficient de mare pentru un post de lucru suplimentar și mai avea și o a treia fereastră în apropierea căreia să fie amplasat, aceasta a fost alegerea logică.

Philippe totuși ne-a chemat, pe mine și pe Alfred, la el în birou și ne-a întrebat dacă ne deranjează să mai primim încă un coleg, care să lucreze cu noi în birou. Cum eu am acceptat imediat, fiind chiar entuziasmat de acest lucru, pentru că îl plăcusem pe Traian de la primele mele interacțiuni cu el, nici Alfred nu prea a mai avut loc de-ntors. Deși situația ulterioară avea să dovedească că nu-i picase deloc bine această intruziune și reducere a spațiului din birou…

Și săptămâna următoare Traian a venit la lucru… Cu modestie și fără să-și etaleze cunoștințele tehnologice, mult superioare față de marea majoritate a colegilor de departament, s-a integrat și a fost cooptat imediat în diferite proiecte.

Până să ajungă la noi în departament avusese însă puține tangențe în privința lucrului pe calculator. La noi la institut, până la plecarea mea existau 3 PC-uri, iar unul fusese la mine pe birou. El nu avusese acces la nici unul. Calculatorul meu de la institut nu funcționa sub Windows, ci sub MS Dos, așa că și eu, în România, învățasem procesarea textelor, nu însă și Excel. Abia în Franța am deslușit „tainele” Excel, a programelor de desen, cu care puteai realiza un flux tehnologic sau chiar un desen tehnic la scară, dar și a programării în Basic. În Excel învățasem să fac tabele, cu calcule, dar nu să transform aceste tabele în grafice. L-am ajutat pe Traian cât am putut, dar la un moment dat, chiar în prima săptămână, avea nevoie să facă niște grafice. Și am considerat că, în loc să căutăm acul în carul cu fân prin manualul de utilizare și pe Help, ar fi mai simplu să-l întrebăm pe Alfred, care era acolo, lângă noi. Iar Alfred a fost foarte amabil, cel puțin aparent, ne-a explicat succint și cum nici noi nu eram tâmpiți, am priceput repede, am făcut câteva exerciții, apoi Traian și-a finalizat materialul la care lucra.

Săptămâna următoare Traian a fost inclus în echipa de trei persoane care trebuia să meargă la fabrica de ciment de la Bussac, de lângă Bordeaux, pentru a face măsurători, alături de Alfred și de Sylvain Falempin, unul dintre tehnicienii noștri.

Sylvain și Traian au plecat cu duba departamentului, în care era instalat un adevarat laborator mobil, iar Alfred, pentru că avea foarte mult de lucru, așa cum se plângea tot timpul, cu avionul până la Bordeaux, urmând să închirieze o mașină de la aeroport ca să ajungă la Bussac.

Cu vreo două zile înainte de plecarea la Bussac, Traian l-a surprins fără să vrea pe Alfred vorbind la telefon cu cineva și plângându-se că are foarte mult de lucru, dar a trebuit să piardă timp explicându-le Excelul unor români care nu erau pregătiți profesional așa cum trebuie.

Alfred se angajase în noiembrie, cu doar câteva zile înainte de venirea mea, venind direct de pe băncile școlii, și acesta fusese principalul motiv pentru care ajunsesem colegi de birou. Până atunci nu se plânsese niciodată de mine. Și poate că era tobă de carte ca inginer de materiale de construcții, dar practică nu avea nici măcar cât mine, care aveam trei ani de fabrică și încă trei la institut. Ce să-l mai comparăm cu Traian… Sigur era mult mai bun la utilizarea anumitor programe pe calculator, mai ales la Excel, datorită anilor de utilizare a calculatoarelor, care nouă ne lipseau, dar acest lucru era departe de a compensa lipsa experienței practice. Chiar și cu calculatorul însă, dacă îl scoteai din Microsoft Office nu se mai simțea în largul lui. Nu știa de loc să facă un program și nu știa să deseneze.

Când mi-a povestit, în tren, în drum spre Paris, despre discuția telefonică a lui Alfred, Traian era foarte supărat că unul ca ăsta putea să-l califice ca fiind nepregătit corespunzător din punct de vedere profesional, expunându-mi exact argumentele prezentate de mine mai sus. Eu i-am zis să-l lase-n pace pentru că, la un moment dat avea să-și dea arama (a se citi incompetența) pe față în public.

Și acest lucru s-a întâmplat tocmai la Bussac! Acolo, Alfred a apărut la cină, în prima zi, groaznic de obosit după ce lucrase intens și mai ales după călătorie. Sylvain și Traian ar fi trebuit să fie mai obosiți decât el, pentru că ei merseseră 500 de kilometri cu duba, dar ei nu s-au plâns…

În timpul cinei și-au împărțit sarcinile pentru cele două zile de măsurători în fabrică. Sylvain știa ce are de făcut. El trebuia să facă prelevările de praf din conducte pentru a se calcula cantitatea de praf transportată în fluxul de gaze, iar ceilalți doi trebuiau să facă măsurători de gaze pentru a calcula debitele și vitezele pe conducte.

Unele conducte erau sub depresiune în timp ce altele erau în presiune. Măsurătorile pe conductele în presiune erau mai dificile pentru că, atunci când deschideai ștuțul pentru a introduce aparatele de măsură, aerul răbufnea în afară și, o dată cu el și foarte multpraf fin, care se depunea pe piele și pe haine și era foarte greu să scapi de el după aceea. Traian știa asta, dar Alfred nu. De fapt Alfred nu știa nici măcar care conducte sunt în presiune și care în depresiune, deci avea chiar și lacune teoretice în pregătirea lui.

Măsurătorile în conductele sub presiune erau mai rare, deci în număr mai mic. Atunci când Traian l-a lăsat pe Alfred să aleagă ce măsurători va face, iar acesta și-a ales toate punctele de măsură sub presiune, niciun mușchi nu i s-a mișcat pe față în ciuda unui imens zâmbet ironic interior. Ba mai mult, Alfred chiar i-a mulțumit că l-a lasat să-și aleagă acele puncte de măsură, făcându-i o favoare, care avea să-l ajute să recupereze oboseala cronică.

Iar răzbunarea perfectă a lui Traian a venit în următoarele zile, fără să mai miște niciun deget. Știți vorba aia cu pasărea care piere pe limba ei… În fiecare pauză, când trebuiau să iasă din fabrică, Alfred a fost nevoit să-și sufle hainele cu compresorul de aer câte o oră, fără să reusească să scape de tot praful care se depusese…

Când mi-a povestit, la întoarcere, toată tărășenia, pe fața lui Traian se citea satisfacția. Însă evenimentele ulterioare ne-au dovedit că Alfred nu a înțeles mare lucru din această experiență!

Voi mai vorbi despre Traian, dar și despre Alfred, cu alte ocazii. Traian ne va însoți pe mine și pe Mihaela în călătoriile de weekend pe valea Loarei și în Bretania, iar eu îi voi însoți pe el și pe soția lui într-un weekend de patru zile cam prin aceleași locuri…