Blog

S-au scris multe despre Nelson Mandela, atât în timpul vieții cât și după decesul său la vârsta de 95 de ani. Voi reveni asupra calităților omului și liderului excepțional care a reușit să răstoarne apartheid-ul și să creeze o Africă de Sud democratică, chiar dacă se pare că după moartea lui, prin corupție și alte prostii, o parte a operei lui se duce de râpă. M-am inspirat dintr-un articol al lui Richard Stengel din 2008 în Time Magazine, „Mandela: cele 8 lecții de leadership”. Richard Stengel, care l-a ajutat pe Nelson Mandela să-și scrie biografia, „Un lung drum spre libertate”, a publicat el însuși o carte despre Mandela unde scoate în evidență 15 lecții de viață, de dragoste și de curaj.

Probabil că mulți dintre voi au văzut filmul cu Morgan Freeman și Matt Damon despre modul în care Africa de Sud a câștigat titlul mondial la rugby, de fapt despre modul în care Mandela a unificat națiunea sud-africană în jurul echipei naționale de rugby, un simbol prin excelență al albilor, deci al apartheid-ului. Și, conform unei discuții purtate într-un avion pe o rută internă cu un sud-african care trăiește în România, se pare că filmul a respectat destul de mult faptele reale.

Am reținut pentru acest articol 7 virtuți esențiale ale lui Mandela în materie de leadership.

A avea o strategie pe care s-o explici

Strategia pe termen lung de la care Mandela nu s-a abătut nici măcar cu un pas în toți cei 27 de ani petrecuți pe Robben Island a fost de a obține răsturnarea regimului de apartheid și alegeri democratice pe principiul unui vot pentru fiecare om. Doar mijloacele reușitei s-au schimbat. Atunci când decide în 1985 să abandoneze lupta armată și să negocieze cu guvernul care susținea apartheid-ul, își convinge unul câte unul tovarășii de luptă că aceasta este cea mai bună tactică. Acest lucru va aduce rezultate, pentru că va fi eliberat în 1990 și va obține organizarea unor alegeri democratice. Ales președinte în 1994, Mandela are o sclipire de geniu când profită de campionatul mondial de rugby, desfășurat în Africa de Sud în 1995, pentru a-i strânge pe negri și pe albi în jurul echipei naționale considerate atunci un simbol al apartheid-ului. El trebuie să-și convingă propria tabără foarte ostilă acestei idei ca și pe căpitanul echipei sud-africane, Francois Pienaar. Și acest lucru funcționează! Springbok câștigă cupa și devine port-drapelul întregii națiuni.

A dirija din fundal

Când era copil, Mandela a fost influențat considerabil de către Jongintaba, regele tribului care l-a crescut, explică Richard Sengel. Când acesta ținea sfat la curtea sa, oamenii se strângeau în cerc și doar după ce vorbeau toți se exprima și regele. Munca unui șef, spunea Mandela, nu este de a spune oamenilor ce să facă, ci de a elabora un consens. Mai târziu, Mandela convoca adesea întâlniri în bucătăria casei sale din Johannesburg. El primea acolo aproape o duzină de oameni ca Cyril Ramaphosa sau Thabo Mbeki (devenit președinte între 1999 și 2008) și alții în jurul mesei de bucătărie. Unii dintre colegii lui strigau că trebuie să acționeze mai rapid, să fie mai radical, iar Mandela doar îi asculta. Când începea să vorbească în cadrul acestor întâlniri, recapitula încet și metodic punctul de vedere al fiecăruia și își dezvăluia propriile idei, orientând subtil decizia în direcția dorită fără a o impune.

Cunoașterea inamicilor

A-ți cunoaște dușmanul, a învăța să vorbești pe limba lui și a-i ști sportul favorit: acestea sunt principiile care au fost puse în operă de către mandela de-a lungul luptei sale. Încă din anii 60, Mandela a început să studieze afrikaans, limba albilor din Africa de Sud care au creat apartheid-ul. Tovarășii săi din ANC l-au criticat pe acest subiect, dar el a vrut să înțeleagă punctul de vedere al afrikaaner-ilor. Știa că într-o zi îi va combate sau va negocia cu ei și că oricum destinul său era legat de cel al afrikaaner-ilor. Strategia sa funcționa în două sensuri. Vorbind limba adversarilor le putea înțelege punctele forte și slăbiciunile și să formuleze o tactică potrivită. Dar își atrăgea în același timp bunăvoința dușmanului.

Păstrați-vă prietenii aproape și rivalii și mai aproape

Richard Stengel spune că „invitații lui Mandela în casa pe care și-o construise în Qunu erau persoane în care nu avea întotdeauna încredere. Îi invita la cină, îi suna pentru a-i consulta, îi flata și le făcea cadouri.” Mandela era un om șarmant și își folosea farmecul personal mai mult cu rivalii decât cu aliații. Pe insula Robben, se gândea mereu la oamenii care nu-i plăceau. O persoană care i-a devenit apropiată era Chris Hani, mândrul șef al aripii militare a ANC. Unii credeau că Hani conspiră împotriva lui Mandela, dar Mandela îl făcea să se simtă bine. „Și nu era numai Hani”, spune Ramaphosa. „Erau mari industriași, familiile minerilor, opoziția. Lua telefonul și îi suna să-i felicite pentru aniversări. Mergea la înmormântări. Vedea toate astea ca pe o oportunitate.”

Îngrijirea aparenței

Mandela era înalt și prezentabil, un boxer amator care se ținea cu majestatea unui fiu de șef, raportează Richard Stengel. Uneori uităm legătura istorică între leadership și aspectul fizic. Talia și forța au mai multe de-a face cu ADN-ul decât cu manualele de leadership, iar Mandela a înțeles modul în care aspectul său fizic îl putea ajuta. Când Mandela lucra pentru a fi ales în 1994 știa că simbolurile aveau tot atâta importanță ca materia. Când era la o tribună făcea întotdeauna toyi-toyi, dansul negru al cartierelor mărginașe și emblemă a luptei. Dar și mai important era zâmbetul său „strălucitor și complet”. Pentru sud-africanii albi, zâmbetul lui Mandela însemna lipsa amărăciunii și bunăvoința față de ei. Votanților negri le spunea, „sunt războinicul fericit și vom triumfa”. Și cu același surâs strălucitor îl regăsim pe Mandela pe scenă lângă Johnny Clegg care interpretează „Asimbonangua” în cinstea sa. Cu această ocazie a mărturisit Mandela că muzica și dansul l-au împăcat cu lumea și cu el însuși.

A nu-ți arăta teama

Îi era adesea teamă în cursul cercetării și procesului care au condus la întemnițarea sa pe insula Robben. „Bineînțeles că mi-era teamă!”, i-a mărturisit el lui Richard Stengel. „Ar fi fost irațional să nu-mi fie. Nu pot să pretind că sunt curajos și mă pot bate cu întreaga lume.” Dar în calitate de șef, nu-i puteți lăsa pe ceilalți să-și dea seama. Și exact asta a învățat să facă: să se prefacă, să joace, pentru a părea curajos și a-i inspira pe alții. Era o prezență scenică pe care Mandela a perfecționat-o pe insula Robben, unde avea de ce să-i fie teamă. Prizonierii care erau cu el spuneau că-l observau în timpul plimbării prin curte, drept și mândru, și acest lucru era suficient pentru a-i face să reziste și ei. Știa că este un model pentru alții și acest lucru îi dădea forța de a-și învinge propriile temeri.

Să rămâi simplu și modest

Mărturiile despre simplitatea și modestia lui Mandela sunt numeroase. A scos întotdeauna în față faptul că nu avea nimic excepțional și nu-i plăcea să fie tratat ca un erou al națiunii. O frază rostită atunci când a decis să părăsească puterea în 1998 și să nu se mai prezinte la alegeri (o decizie aproape singulară în istoria Africii) concluzionează această postură: „Eu nu sunt mesia, ci un om obișnuit care a devenit un lider datorită unor circumstanțe extraordinare.”

„Mandela’s Way: Fifteen Lessons on Life, Love and Courage” de Richard Stengel. Numit în 2013 șef al diplomației americane de către președintele Obama, Richard Stengel și-a păstrat conexiunile cu Africa de Sud pentru că este căsătorit cu o sud-africană, Mary Pfaff, pe care a întâlnit-o când lucra la biografia lui Nelson Mandela, iar fiul său cel mare îl are ca naș chiar pe Mandela.